Ep1. Ghid de supraviețuire în democrație

Cum arată Romania reală?

O vorbă înțeleaptă spune că “dacă prin vot am putea schimba ceva, nimeni nu ne-ar mai lăsa să votăm” (Mark Twain). Dar cine e “nimeni” și ce are cu noi? Putem spune cu siguranță doar cine nu sunt ei. Nu sunt vânzătoarea de la pâine care îți zâmbește mereu, profesorul tău preferat din liceu, oameni care nu obișnuiesc să facă afaceri cu instituțiile statului și nici persoane cu vreo funcție de conducere în sistem.

De aproape 30 de ani așteptăm o schimbare, continuăm să sperăm la mai bine. Însă primim cu bucurie în continuare aceleași “bomboane” comuniste fără ca nimeni să se sesizeze că s-au înăcrit. Exemple sunt suficiente. De la politicienii care fac intenționat pauze de aplauze în mijlocul propozițiilor din discursuri, la reporterul ăla din stradă care pune întrebări tâmpite alimentând mediocritatea.

Toate lucrurile astea sunt cât se poate de stridente și canceroase. Sunt servite ca lucruri normale, civilizate, (politically correct cum s-ar zice), încât ne-am obișnuit inclusiv cu acestea.

La momentul actual tiparul conducătorului ideal pentru românul de rând și care ar câstiga detașat în orice scenariu e cam așa: trebuie să fie specializat în afară, la o facultate cu nume sonor neapărat la care se mai adaugă si calificări pompoase care să îți ia ochii. Apoi revine în țară cu încredere, e asimilat  și pompat în față de un partid care a dezamăgit oricum de fiecare dată și ne bucurăm de suflul nou pe care îl aduce imaginea asta fresh. Un entuziasm fantastic ce se creează în rândul oamenilor cu ștampila în mână. Suficient ca să se uite brusc că și data trecută ne-am luat țeapă.

Ne emotionăm ca o fată la o primă întâlnire, unde bărbălăul se bate cu pumnul în piept că-i viteaz, iar la finalul căreia trebuie sa te decizi dacă te căsătorești sau nu. Nu ai timp de gândire, trebuie să dai răspunsul pe loc. Așa e și treaba cu ștampila. Se presupune că în luna aia de campanie l-ai cunoscut de-a binelea pe politicianul ăla parfumat și politicos, iar dreptul la divorț îl ai doar după 4,5 ani, după caz. Deci din punctul ăsta de vedere democrația e o iluzie.

Noroc că eu nu vreau votul nimănui și asta îmi permite să spun ce gândesc. Haha. Întelegeți paradoxul? Lumea votează cv-uri, păpuși care dau bine in poză. Credem pe cuvânt politicieni care “se jură pe roșu” că nu fură.

Românul chiar nu e o slugă bună, e ca un pitbull mai degrabă. Poate să lupte și cu un taur, că nu îi este frică și își asumă lupta indiferent de consecințe, însă are și un dresor pe măsură. Și așa a ajuns să muște doar la comandă și singura lui fericire e că încă are ce mânca.

Protestăm în număr mare cam o dată pe an, iar după ce ne-am luat porția de “libertate” ne întoarcem acasă și revenim peste încă un an să mai luăm o gură de aer “proaspăt”. Colac peste pupăză, se mai găsește și o tabără oportunistă să folosească protestele ca armă împotriva alteia.

Sigur că pot fi acuzat că descopăr apa caldă, însă e cât se poate de necesar. Pentru a ne lua ceața de pe ochi și a distinge albul de negru. Cu încredere spun că suntem îndeajuns de “mari” încât să nu mai credem în Moș Crăciun și nici să credem că la următoarele alegeri vine o schimbare miraculoasă.

Nu fac un scop acum din a da eu o soluție. Subiectul e mult prea amplu pentru a fi abordat tot în articolul de față, destul de delicat și necesită o deloc puțină resposabiliate. Ci acum se impune o trezire din amorțeala în locul unei dezbateri.

Ce poți tu astăzi să faci e când mergi la facultate, la birou, spune-i și colegului că nu îți prea place cum se învârt lucrurile în țara asta. Spune-i că România reală are nevoi mai multe decât câte promisiuni pot ăștia să facă. Dă-I și lui să citească rândurile acestea. Așadar, doresc să pun accent pe importanța calității de umili cetățeni pe care o avem. Calitate care atrage și responsabilități, nu doar drepturi. Să ne ancorăm puternic în realitate. E primul pas!

S-ar putea să-ți placă și...